Mergi la conţinutul principal

Articol

De ce scriem toate acestea

Pentru memoria mereu vie a lui Radu G. Ţeposu

Trăim o viaţă păşind zilnic pe o fâşie de graniţă. Este linia de demarcaţie între real şi fantasmă. Secretul păstrării ritmului respiraţiei este tocmai acest tărâm al întrepătrunderii, acolo unde ideile născute din arderile fantasmei pot deveni lucruri palpabile numai dacă sunt traduse în ecuaţia realului.

Fantasma naşte realul. Realul întreţine fantasma. În acest joc al vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă (Horia Lovinescu dixit), soluţia este să visezi, pentru a face. Iar visele la care vibrăm sunt întotdeauna cele simple. Cele în care ne recunoaştem, cele în care ne transpunem, cele în care trăim. Visele sunt poveşti. Iar poveştile sunt viaţa. Aceea pe care o simţim cu degetele minţii. Căci nu trăim pentru altceva decât ca sa povestim. Când construim, povestim, pentru că o construcţie – fie că este casă, copil, căsnicie, iubire, bunăstare, celebritate sau moarte – ascunde în ea o poveste. Dar şi invers, pentru că o poveste este o construcţie livrată la cheie. Şi pentru ce să construieşti sau să povesteşti, sau să trăieşti? Pentru ca să înveţi. Având puterea de nebănuit a exemplului, a visului plămădit în fapte, povestea îţi oferă construcţia unei certitudini. Îţi dăruieşte o viziune, pe câmpurile elizee ale dorinţelor tale. Aşa înveţi cum să-ţi construieşti visul, cum să-i aduci fundaţia, cărămida, mortarul împlinirii.

Până în această clipă, visul îşi îndeplineşte vocaţia universală: aceea de viciu. Căci, de ce să nu recunoaştem, cel mai plăcut viciu al omului este să viseze. Să se mute, prin construcţia gândului, către momentul desăvârşirii dorinţelor. Să privească la povestea celui de lângă sine şi să se mute, cu istoria lui, în năzuinţa sa. Pentru o secundă, se simte fericit. Cu gândul, a reuşit! Această euforie nu se poate compara cu nimic, căci clipa în care eşti starul propriei tale vieţi te catapultează în Pleiadele alte gânduri-staruri. Astfel, fantasma te face să ajungi la un pas de obiectul fascinaţiei tale, fie el om, idee sau lucru. Eşti la braţ cu idealul.

Atenţie, însă, dependenţa de drogul „vis” e o armă cu două tăişuri. Evident, cultul visului – trăirea în manieră proprie a poveştii – este darul divin oferit pentru a fi dat mai departe, împlinindu-şi menirea de monedă a spiritualităţii. Dar drogul aşază dependentul la o răscruce: aceea de a trăi prin vis sau de a trăi cu sprijinul lui. Idealul visat poate deveni capcana care paralizează, poate fi exerciţiul mental care te înlătură de pe fâşia de graniţă a vieţii, exilându-te în fantasmă. Dar rostul unei monede – chiar şi spirituală, ba aş spune în primul rând spirituală – este aceea de a finanţa o construcţie, de a crea un alt vis pe soclul visului. Şi pentru că nici un vis nu seamănă cu altul – aşa cum nici o ploate nu seamănă cu alta -, noul vis construit este cel al tău. Creat cu mâinile tale. Acela pe care merită să-l dai mai departe, ca poveste. Acela te face să devii, pentru altcineva, starul gândului lui. Construcţia, în real, a visului – sau, ca să folosesc o expresie a vremurilor, puterea de a finaliza un proiect – este arătată cu osebire, ba chiar cu obstinaţie, de membri ai Pleiadei amintite, creând falsa prejudecată că forţa de a construit un vis, de a „bate moneda” unei poveşti, împarte lumea în învingători şi în învinşi. Prejudecata aceasta a devenit adevăr universal, dintr-o enormă greşeală. Victimele ei au elidat esenţialul: puterea de a construi propria poveste, o are, în egală măsură, oricine. Cu o singură condiţie: să-şi aleagă povestea pentru care a fost născut. Să-şi aşeze fantasma pe tiparul realului. Şi va fi o poveste. Adică, vedeta propriei vieţi şi, cel mai important, a altora.

2002